Atunci cand esti copil ai nevoie de incurajari. Ai nevoie
sa stii ca exista oameni care au chiar mai multa incredere in tine decat ai tu.
Si mai ales, ai nevoie sa ti se aduca aminte constant ca trebuie sa continui sa
lupti, chiar si atunci cand ai dat gres.
Eu am fost un copil cu preocupari diferite de cele ale
celor de varsta mea. De pilda, n-am stiut niciodata sa raspund la intrebarea
« Tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare ? ». Si daca stau si ma
gandesc, nici acum nu am un raspuns clar. Nu mi-am dorit cu ardoare sa cresc
cat mai repede. Desi ori de cate ori aveam ocazia, purtam pantofii cu toc ai
mamei. Aveam o dorinta atroce de a citi toate povestile din lume, de a juca
« Ratele si vanatorii », « Matele-ncurcate »,
« Mamaliga frige » etc.
Apoi, in liceu fiind, am descoperit ca-mi place engleza.
Lucru confirmat de altfel si de Sorel. Insa autentificat de profesorul meu de
limba engleza din ultimii doi ani de liceu. Datorita dansului m-am prezentat la
olimpiada de limba engleza, iar rezultatul ne-a luat prin surprindere pe
amandoi.
Mi-amintesc cu drag momentul din ora cand efectuam verificarea
temei. Fiecare participa macar cu un raspuns. De aceea ne si placea ora de
engleza, se desfasura democratic si relaxant. Astfel ca daca se intampla sa mai
am o varianta la raspunsul initial dat, ridicam mana cu incredere. Iar atunci
domnul profesor graia zambind : « La cererea unui numeros public,
format din Emilia, mai avem o varianta ».
Cred ca a fost singurul pedagog care a reusit sa
trezeasca in mine sentimentul de competitie. Si ce e si mai frumos:
sentimentul de competitie cu mine insami.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu